Institutul de Seruri și Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino”, azi Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie „Cantacuzino”, comparat deseori cu Institutul „Pasteur” de la Paris, a fost înființat la 1 aprilie 1921. La Arhivele Naționale ale României se păstrează documente importante pentru istoria institutului și a fondatorului, profesorul dr. Ion Cantacuzino.
Deoarece epidemiile și bolile transmisibile dădeau un mare procentaj de morbiditate, profesorul I. Cantacuzino a înțeles necesitatea înființării unei instituții specializate în combaterea acestor boli. În Monitorul Oficial din 16 iulie 1921, s‑a publicat Legea privitoare la fondarea Institutului de seruri și vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino”, votată de către Parlament, sancționată și promulgată de către regele Ferdinand, la 13 iulie 1922, prin Decretul Nr. 3068. Primul articol al acestei legi prevede: „La 1 aprilie 1921, la București, în apropierea Ministerului de Interne, Direcția Generală a Serviciului sanitar, s-a fondat un institut cu numele de «Institutul de seruri și vaccinuri Dr. I. Cantacuzino», care are ca scop prepararea de seruri și vaccinuri, necesare țării, pentru combaterea bolilor contagioase”.
Clădirea Institutului poartă amprenta arhitectului Ion Mincu, care a clădit Casa Lahovary în anii 1884-1886. Această casă a fost făcută la solicitarea generalului Iacob Lahovary și preluata ulterior de familia Cantacuzino. În 1924, „Institutul de seruri și vaccinuri Dr. I. Cantacuzino” s-a instalat într-un nou local construit pe terenul Institutului Babeș, fiind în principal structurat pe criterii ale principalelor grupuri etio-epidemiologice. Institutul a efectuat cercetări în toate domeniile importante în acel moment, microbiologie și domenii înrudite, ocupându-se în același timp cu producerea de vaccinuri și activități de sănătate publică (ajutor și ghidaj tehnic metodologic al Centrelor de Sănătate Publică din România), urmărire epidemiologică a teritoriului și documentare științifică a personalului.
DEMN DE ȘTIUT: Printre cele mai reprezentative cercetări ale acestei perioade, se pot menţiona studiile asupra următoarelor boli: scarlatină și holeră (I. Cantacuzino), tuberculoză (I. Cantacuzino, Alex. Slătineanu, M. Nasta), vaccinuri contra infecțiilor intestinale (Gh. și Alice Magheru, I. Bălteanu), poliomielită (C. Ionescu-Mihăești), difterie și tetanos (P. Condrea), zoonoze și tifos exantematic (D. Combiescu), fenomenul bacteriofagiei (M. Ciucă), paludism și parazitoze (Gh. Zotta, M. Ciucă). Unele dintre cercetări constituie prestigioase premiere, ca de exemplu, transformarea bacteriilor, studiul virusului poliomielitic și limfogranulomatoza benignă, patogenia tuberculozei, epidemiologia rickettsiozelor, antigenele bacteriene (A. Dâmboviceanu, I. Mesrobeanu). Legătura permanentă între cercetare și producție, între acestea și activitatea didactică, activitatea de sănătate publică, a dus la atragerea și formarea de tineri specialiști cu un înalt nivel de pregătire, stabilind totodată o legătură organică între Institut și rețeaua sanitară a țării. Școala științifică formată în Institutul Cantacuzino a concentrat eforturile de cercetare în domenii ca microbiologia și patologia experimentală, favorizând dezvoltarea lor în România. Institutul Cantacuzino a devenit un puternic centru de știință în domenii apropiate. Interacțiunile stabilite între sectoarele de activitate din institut au impulsionat cercetarea în domeniul științelor biomedicale precum: igienă și epidemiologie, patologie comparată și patologie infecțioasă, biochimie, enzimologie, imunologie etc.În acest Institut s-a dezvoltat școala românească de microbiologie, având următoarele sarcini: prepararea serurilor, vaccinurilor și produselor biologice pentru diagnostic, profilaxia și tratamentul bolilor infecțioase; cercetare științifică privind produsele preparate, ameliorarea lor continuă, introducerea de produse noi; cercetări de patologie experimentală, microbiologie și epidemiologie, în legătură cu progresele înregistrate în aceste domenii; formare de cadre de specialitate. Pe măsura descoperirilor survenite, s-au introdus în producție: vaccinul BCG, anatoxina difterică, tetanică, stafilococică și streptococică, diverse seruri terapeutice sau de diagnostic bacteriologic, vaccinul antiexantematic.La Arhivele Naționale se păstrează Raportul de activitate al Institutului de seruri și vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” în perioada aprilie 1942 – aprilie 1942, unde se observă organizarea, activitatea, realizările și proiectele membrilor institutului, chiar și în anii de război. Ion/Ioan Cantacuzino a rămas în istorie ca membru al Societății pentru Profilaxia TBC (1901); înființarea Societății Române de Hematologie, (1932); membru fondator al Uniunii Internaționale contra TBC; teoria virală a scarlatinei; fenomenul de transducție și conversie fagică (în colaborare cu Olga Banciu, pionieri ai geneticii moleculare); marea experiență românească 1913; contribuții la dezvoltarea microbiologiei și virusologiei; ctitor al Comitetului de Igienă al Societăților Națiunilor; epidemiolog (Epidemiologia – medicină socială a profesiunilor). Ion Cantacuzino a fost și profesor la Școala Superioară de Farmacie (a predat Igiena în anii 1902–1903). Arhivele Naționale păstrează și un Buletin de informare privind sesiunea științifică comemorativă organizată de Academie, Ministerul Învățământului, Ministerul Sănătății și Prevederilor Sociale și Uniunea Societăților de Științe Medicale în zilele 25-27 noiembrie 1963, pentru sărbătorirea centenarul nașterii prof. I. Cantacuzino. Sesiunea s-a realizat cu o largă participare internațională, au fost prezentate trei rapoarte și 85 de comunicări, oameni de știință renumiți susținând diverse studii despre numeroasele cercetări și realizări ale savantului român.
Cele mai importante studii de cercetare în patologia infecțioasă s-au făcut la Institutul „Cantacuzino”. S-au produs mijloace de diagnostic și tratament în bolile transmisibile. Membrii Institutului au susținut toate campaniile epidemice din țară, reușind să distrugă multe focare de infecție. Institutul a scos pe piață mai multe vaccinuri, printre care tetanos, tifoidic și pertusis (tuse convulsiva). În 1934, România devenea a doua țară din Europa care introducea vaccinarea împotriva tuberculozei. Până în 1940, Institutul era considerat unul dintre cele mai bune institute europene ale vremii în domeniul științelor biomedicale, igienei și epidemiologiei, imunologiei și biochimiei. În 1940, Institutul „Cantacuzino” a fost evacuat pentru că era considerat instituție strategică. Clădirea principală a fost bombardată și parțial distrusă.După război, este refăcută și institutul are din nou o evoluție spectaculoasă. Din motive politice, care urmăreau de fapt înlăturarea conducerii Institutului Cantacuzino, în 1952 s-au creat două instituții (cu sedii noi): Institutul de Parazitologie și Malarie și Institutul de Imunologie. În plus, noua conducere a Institutului Cantacuzino l-a reorganizat în două sectoare: sectorul care se ocupa cu cercetarea ştiinţifică și sectorul de producţie. Mai mult, toată activitatea ştiinţifică a celor două sectoare se desfăşura conform indicaţiilor din „Normele generale privind munca de cercetare ştiinţifică și de producţie a preparatelor biologice în Institutul de Epidemiologie și Microbiologie ”Dr. I. Cantacuzino”, aprobate pe 7 aprilie 1952. O trăsătură caracteristică a acestei perioade (1952-1955) o constituia obligativitatea de a nu presta nicio activitate ştiinţifică, fără aprobarea Ministerului Sănătăţii: tot ce se făcea în Institut era „bun al statului”, iar toți cercetătorii erau numiţi de către Ministerul Sănătăţii, la propunerea directorului Institutului. În toată această perioadă sectorul de cercetare era bugetar, pe când sectorul de producţie îşi asigura propria finanţare.
În anul 1956, conducerea Institutului este preluată de echipa profesorului Ionescu-Mihăieşti, odată cu ea revenind și sistemul anterior de organizare, iar în anul 1970, Institutul a fost reorganizat, având însă în continuare sarcinile de plan impuse de Ministerul Sănătăţii. Principiul de conducere unică a fost înlocuit cu cel de „conducere colectivă”, deși mai mult formal, de vreme ce conducerea exercitată de „Consiliul ştiinţific” era strict reglată de deciziile superioare ale statului.Perioada anilor ʿ60 – începutul anilor ʿ70 a fost o epocă de dezvoltare, prin modernizarea structurilor și dotărilor tehnice, o circulaţie mai liberă a oamenilor de ştiinţă și informaţiei ştiinţifice. După această perioadă, odată cu deteriorarea condițiilor politice și economice, Institutul s-a izolat și separat de lumea ştiinţifică internaţională, iar degradarea condiţiilor tehnice și lipsa noilor tehnologii au agravat serios cercetarea, ca și producţia sa. Iar problemele Institutului aveau să continue până în zilele noastre.
La Institutul Cantacuzino s-a produs vaccinul poliomielitic în 1962, gripal în 1972, rujeolic în 1978 și rabic. Serurile şi vaccinurile produse în Institutul „Cantacuzino” au ajutat la eradicarea variolei în Romania, proces încheiat în 1976. Vaccinurile produse aici au eliminat cazurile de poliomielita, de difterie şi au redus morbiditatea cauzata de rujeolă şi tuse convulsivă. În urma campaniei de vaccinare din perioada 1998 – 1999, nu au mai existat cazuri de rujeolă. Ele au reapărut, din 2009, din cauza unor deficiențe, printre care refuzul vaccinării și sincopele în aprovizionarea cu vaccinuri.
Prin toate aceste realizări, Institutul Cantacuzino a contribuit constant, de 100 de ani, la îmbunătățirea stării de sănătate a oamenilor și continuă în prezent, cu noi proiecte științifice și desigur, ca Centru național de stocare a vaccinului COVID-19.
sursa documentare: Arhivele Naționale ale României
Foto1 : M. Negru, martie 2021
Foto 3:
1921, iunie 16. București. Proiectul de lege de înființare a Institutului de seruri și vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” este trimis de Regele Ferdinand pentru dezbatere în Adunarea Deputaților.
ANR, SANIC, fond Parlamentul, dosar 1945, vol II, f. 503