Există o formă de tăcere pe care o purtăm în noi fără să o numim. Tăcerea aceea care se naște de fiecare dată când alegem să ne micșorăm. Când ne retragem, de teamă că nu vom fi suficienți. Când ne uităm în jur și ni se pare că toți ceilalți știu, reușesc, au curaj, iar noi… ne întrebăm dacă merităm să fim acolo. Aceasta nu este lipsa încrederii în sine. Aceasta este rana. Și, poate, începutul unui drum.
Când încrederea în sine devine un lux interior
Nu ne naștem fără încredere. O avem, în forma ei cea mai pură, încă din copilărie, când întindem mâinile spre lume, când ne manifestăm fără teamă de „prea mult” sau „prea puțin”.
Dar undeva, pe parcurs, învățăm că a ne exprima vine cu riscuri: că nu vom fi ascultați, că putem fi judecați, că iubirea poate fi condiționată de reușită, de cumințenie, de performanță.
Așa apare confuzia dintre valoare și validare. Și în loc de a ne sprijini pe sine, începem să căutăm aprobare: în gesturi, în note, în aplauze, în relații.
Până când, într-o zi, nu mai știm cine suntem fără ele.
Îndoiala nu este slăbiciune. Este o rană care cere atenție.
Îndoiala de sine nu este un defect de caracter. Este o amintire emoțională.
O voce interioară învățată de-a lungul anilor, care ne șoptește: „Nu ești pregătit(ă).”, „Cine te crezi tu să faci asta?”, „Mai bine taci. Nu deranja.”
Această voce nu e a noastră, chiar dacă sună familiar. Este vocea celor care, cândva, ne-au cerut să fim mai puțin decât suntem. Dar avem o alegere: să continuăm să o ascultăm…
Sau să începem, încet, să o punem sub semnul întrebării.
Nu ai nevoie de salturi. Ai nevoie de pași mici, sinceri.
Schimbarea reală nu se naște din decizii spectaculoase, ci se naște din pași tăcuți, dar intenționați. Din momentul în care nu te mai critici pentru ce simți. Din clipa în care spui „nu” fără să simți nevoia să te scuzi. Din alegerea de a-ți respecta ritmul, chiar dacă toți ceilalți aleargă.
Cum arată, în fapt, acești pași mici?
În primul rând, începi să-ți vorbești diferit. Poate cea mai dureroasă formă de trădare este modul în care vorbim cu noi înșine. Vocea aceea aspră, exigentă, care apare exact când avem nevoie de sprijin. Poate îți sună familiar: „Iar ai greșit.”, „Nu faci niciodată bine.”, „Toți pot, doar tu nu.”
Ce-ar fi să înveți o altă limbă interioară?
Să spui: „Am făcut ce am putut azi.”, „Nu sunt perfect(ă), dar sunt suficient(ă).”, „În ritmul meu. Nu în competiție cu nimeni.”
Poate că nu pare mult. Dar fiecare propoziție e o rană care începe să se închidă.
Pe parcurs, începi și să-ți recunoști emoțiile fără să le corectezi. O parte importantă din încrederea în sine înseamnă a te simți în siguranță cu propriile emoții. Să simți frică și să nu te disprețuiești pentru ea. Să ai o zi grea și să nu o ascunzi sub zâmbete forțate.
Încrederea nu înseamnă să fii mereu bine. Înseamnă să fii de partea ta, chiar și când nu ești.
Așa apare loialitatea față de tine și fără loialitate, încrederea nu are rădăcini.
De asemenea, începi să-ți dai voie să greșești fără să te critici sever. Greșeala nu este un semn că nu ești capabil(ă). Este semnul că încerci. Că ești în mișcare. Că înveți.
În psihoterapia individuală, lucrăm adesea cu distorsiunile cognitive, acele gânduri automate care transformă un eșec într-o etichetă.
„Am greșit” devine „Sunt un eșec.”
„Am uitat ceva” devine „Nu pot face nimic bine.”
Dar gândurile nu sunt adevăruri absolute. Sunt interpretări, iar interpretările pot fi rescrise.
Practici prezența în lucruri aparent banale. Încrederea în sine se construiește în lucruri mici: în cum îți porți corpul, în cum respiri, în cum îți acorzi timp pentru ce contează pentru tine.
Așază-te cu spatele drept. Privește-te în oglindă nu ca să te corectezi, ci ca să te vezi. Alege haine în care te simți bine, nu doar „acceptabil”.
Acestea nu sunt gesturi superficiale. Sunt afirmații tăcute în care îți spui „Mă respect.”
Încrederea în sine înflorește acolo unde ne simțim acceptați, nu performanți.
Și poate că cel mai greu pas este să ne arătăm așa cum suntem, nu cum „ar trebui” să fim.
Poți începe cu cineva drag.
Poți spune: „Azi nu sunt ok.”
Poți cere ajutor.
Poți tăcea fără să te simți vinovat(ă).
A te lăsa văzut(ă) nu e un risc, este începutul autenticității. Și autenticitatea este fundamentul încrederii reale.
Terapia este un spațiu pentru a reclădi sănătos încrederea în sine
Pentru cei care nu au crescut într-un mediu care le-a cultivat stima de sine, terapia poate deveni primul loc în care sunt văzuți cu adevărat.
Un spațiu unde nu ești cerut(ă) să performezi. Unde poți simți fără a fi corectat(ă). Unde poți greși fără să fii definit(ă) de asta.
La Terapie de Bine, folosim tehnici validate științific, restructurare cognitivă, exerciții de reglare emoțională, antrenarea autocompasiunii. Dar dincolo de instrumente, ceea ce se întâmplă în terapie este o reconectare.
Între tine și cine ești.
Între prezent și un sine care învață, poate pentru prima dată, că e demn să fie susținut.
Încrederea în sine nu înseamnă să nu cazi.
Ci să nu te mai abandonezi când o faci.
Uneori, construirea ei arată ca o zi în care reușești să spui „Nu mai pot” fără rușine. Alteori, ca o dimineață în care îți faci cafeaua și îți spui: „Merit să îmi ofer acest moment.”
Nu trebuie să știi totul despre tine ca să te iubești.
Nu trebuie să ai totul clar ca să pășești.
Ai nevoie doar de un singur pas mic, dar sincer. Și de fiecare dată când îl faci, încrederea crește..
Poate nu ai încredere în tine azi. Dar azi poți începe să fii de partea ta.
Și de acolo… se reconstruiește totul.
Dacă articolul ți-a atins o coardă sensibilă, îl poți trimite cuiva care are nevoie să audă asta. Sau îl poți păstra pentru zilele în care ai uitat cât de departe ai ajuns deja. (P)